În timp ce Mihai Eminescu zăcea bolnav și uitat într-un sanatoriu din Viena, departe de țară și de orice sprijin real, familia sa trăia un coșmar care pare desprins dintr-un roman negru. Casa Eminovicilor se prăbușea bucată cu bucată, îngropată de boli, sinucideri, datorii și o sărăcie cumplită.
Tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, ajuns la 72 de ani, murea în frig, într-o cameră a băieților de la Ipotești, zăcând pe o saltea de paie putrezite, chinuit de o gravă boală genitourinară. Bătrânul, cândva ambițios și respectat, își trăia ultimele zile în mizerie, îngrijit doar de fiul Nicolae. La înmormântare au fost prezenți doar doi copii, iar sub pernă i-au fost găsiți 600 de lei, bani ascunși probabil pentru propria groapă.
Familia era deja sfâșiată de tragedii. Un frate murise singur, altul se împușcase, unul se prăbușea psihic, iar mama poetului se stingea sub ochii lui. Iubiri pierdute, morminte abandonate, visuri spulberate – toate se adunau peste Eminescu ca un blestem fără sfârșit.
Moșia de la Ipotești, locul copilăriei și al mormintelor celor dragi, a fost ipotecată și apoi vândută silit. Pentru poet, pierderea Ipoteștilor a fost o rană mortală: dezrădăcinarea definitivă. Se simțea străin pe pământul unde se născuse.
În 1883, Eminescu se îmbolnăvește grav. Tatăl vine să-l vadă, dar poetul nu-l mai recunoaște. Este internat la Oberdöbling, iar la scurt timp Gheorghe Eminovici moare. Urmează un nou șoc: Nicolae se sinucide. Familia se destramă complet.
Henrieta rămâne singură, săracă, alungată din Ipotești, trăind din împrumuturi. Eminescu moare în 1889, singur, fără familie. Veronica Micle se sinucide. Henrieta moare și ea, într-o mizerie greu de imaginat, fiind înmormântată într-un sicriu modest, dus cu o birjă. Puținele lucruri rămase sunt scoase la licitație.
Din familia care l-a dat pe cel mai mare poet român rămân doar amintiri, morminte și o istorie cutremurătoare de suferință. Destinul Eminovicilor nu a fost unul al gloriei, ci al unei tragedii continue, care l-a urmărit pe Eminescu până la moarte.
