Într-o noapte de ianuarie 1985, Dunărea a fost, din nou, judecător și călău. Un tânăr inginer din Timișoara, Vasile Popescu, s-a uns cu trei kilograme de untură de porc și a intrat gol în apele fluviului, care aveau doar 2 grade Celsius. A înotat aproape 800 de metri și a ajuns, aproape mort, pe malul sârbesc. A supraviețuit la limită.
În aceeași noapte, alți șapte români au încercat să fugă peste Dunăre. Niciunul nu a mai fost găsit viu.
Între 1948 și 1989, Dunărea a devenit cea mai mortală frontieră a Europei comuniste, mai ucigașă decât Zidul Berlinului. Nu doar gloanțele grănicerilor au omorât, ci apa înghețată, curenții perfizi și hipotermia, care paraliza corpul în mai puțin de 20 de minute.
Statisticile oficiale nu există – regimul comunist le-a clasificat strict secret. Documente apărute după 1989 și mărturii ale supraviețuitorilor arată însă o realitate înfiorătoare: între 1.000 și 2.000 de români au murit încercând să traverseze Dunărea spre Iugoslavia. Aproape jumătate au murit iarna, înghețați în apă, nu împușcați.
Disperați, oamenii recurgeau la metode primitive: untură de porc, grăsime de gâscă sau seu, unse pe tot corpul, în speranța că vor izola frigul. Intrau în apă goi, noaptea, numărând brațele și rugându-se să nu cedeze înainte de malul salvării. Pentru cei mai mulți, matematica era crudă: distanța prea mare, apa prea rece, timpul prea scurt.
Documentele Securității descriu sec moartea: „a plutit imobil… a dispărut sub apă… cadavrul recuperat zile mai târziu”. Familiile aflau rar adevărul. Unii dispăreau pur și simplu, șterși din evidențe.
Astăzi, Dunărea este o graniță pașnică. Dar pentru cei care au trăit comunismul, rămâne un cimitir lichid, unde mii de români și-au pierdut viața încercând să câștige libertatea. La Moldova Veche, o cruce simplă stă pe mal, cu o inscripție care spune totul:
„Pentru cei care au încercat.”
