Diamantul este cel mai dur material natural de pe Pământ, dar are o slăbiciune surprinzătoare: poate dispărea complet dacă este expus focului. Deși bijutierii ne spun că „diamantele sunt veșnice”, realitatea științifică este cu totul alta. La aproximativ 700-800°C, într-o atmosferă cu oxigen, carbonul pur din diamant se transformă în dioxid de carbon, adică se „evapora” fără a lăsa nici măcar cenușă în urmă.
Primul experiment care a demonstrat acest fenomen a avut loc în 1772, când chimistul francez Antoine Lavoisier a folosit razele soarelui concentrate pentru a arde un diamant într-un recipient închis. Piatra a dispărut complet, dar greutatea totală a recipientului a rămas neschimbată, arătând că diamantul se transformă în gaz invizibil. Mai târziu, chimistul englez Smithson Tennant a confirmat că gazul rezultat era dioxid de carbon pur, aceeași substanță produsă la arderea cărbunelui.
Spre deosebire de aur sau argint, care se topesc, diamantul nu se transformă într-un lichid: atomii săi de carbon se combină cu oxigenul și dispar în aer. Într-un incendiu casnic, temperaturile de peste 1.000°C sunt suficient de ridicate pentru a vaporiza complet diamantul. De multe ori, pompierii găsesc montura metalică a bijuteriei intactă, dar „piatra” lipsește cu desăvârșire, lăsând proprietarii fără răspuns și fără diamant.
Chiar dacă nu ajunge la temperaturi suficiente pentru a se evapora, diamantul va suferi daune ireversibile: suprafața îi devine tulbure și albicioasă, pierzând claritatea și valoarea. Doar diamantele impurificate lasă urme minime, invizibile pentru ochiul liber.
Există și fenomenul de grafitizare: în lipsa oxigenului, diamantul nu arde, dar se poate transforma în grafit – adică într-o „mină de creion”. Așadar, diamantul este „veșnic” doar dacă este ferit de foc și căldură extremă.
