În august 1976, Peninsula Coreeană a devenit scena uneia dintre cele mai bizare demonstrații de forță din secolul XX. Totul pentru… un plop. Da, un plop de 30 de metri, aflat în Zona Demilitarizată, care avea să provoace una dintre cele mai tensionate confruntări ale Războiului Rece.
Totul a început pe 18 august, când doi ofițeri americani – căpitanul Arthur Bonifas și locotenentul Mark Barrett – au mers să toaleteze copacul care bloca vizibilitatea unui post ONU. Misiune banală, dar final tragic: un grup de soldați nord-coreeni i-a atacat pe loc, iar cei doi au fost uciși cu propriile topoare ale echipei de muncitori.
Reacția Washingtonului a fost fulgerătoare. Președintele Gerald Ford a respins un atac direct, dar a ordonat o operațiune care să înghețe sângele în venele Nordului: „Operațiunea Paul Bunyan”, o demonstrație de forță atât de disproporționată, încât părea desprinsă dintr-un film de acțiune.
Rezultatul? Pentru a proteja doi ingineri cu drujbe, americanii și sud-coreenii au scos pe teren o adevărată armată:
-
23 de vehicule militare, inclusiv două plutoane înarmate;
-
64 de experți sud-coreeni în Taekwondo, cu mine Claymore legate pe piept (!) și detonatoarele în mâini;
-
27 de elicoptere, dintre care 7 de atac Cobra;
-
bombardiere strategice B-52 escortate de avioane F-4 Phantom II;
-
avioane F-111 pregătite de decolare;
-
portavionul USS Midway cu întregul grup de luptă.
Peste 12.000 de soldați erau gata să intre în conflict, totul pentru ca plopul să fie pus la pământ în deplină siguranță.
La ora 07:00 dimineața, convoiul a intrat în Zonă. La ora 07:42, copacul era deja istorie – tăiat în 42 de minute, sub privirile paralizate ale celor 150–200 de soldați nord-coreeni trimiși în grabă la fața locului. Niciun foc nu a fost tras. Niciun atac. Doar o liniște tăioasă.
Operațiunea Paul Bunyan a rămas în istorie ca singurul moment în care o superputere a mobilizat bombardiere nucleare, forțe speciale și o flotă întreagă… pentru a tăia un copac.
La final, a rămas doar o buturugă — și o lecție despre cum, uneori, în geopolitică, simbolurile cântăresc cât armele.
